Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Oglinzi identitare

        de Gela Enea

Cartea autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu (Iaşi, Editura Cronedit, 2023) de Valeriu Stancu are, în loc de prefaţă, un exordiu, de fapt, o rememorare a unei avertizări cu tentă de predicţie, venite din partea învăţătorului, care, cu o intuiţie demnă de laudă, a spus despre micul Valeriu: „Îl vedeţi? E cel mai mic dintre voi. Cel mai îndărătnic. Cel mai încăpăţânat. [...] Are cel mai urât scris din câte am văzut vreodată. Dar, într-o bună zi, în rafturile librăriilor, veţi găsi cărţi scrise de mâna lui. De sufletul, mintea şi mâna lui”. A avut dreptate învăţătorul, deşi, după cum se confesează Valeriu Stancu, el nu a apucat să-şi mai vadă elevul în postura anticipată.

Cu peste şaptezeci de volume publicate în ţară (romane, eseuri, nuvele, poeme, publicistică), dar şi cu patruzeci şi cinci de cărţi traduse din literatura universală, cu douăzeci şi cinci de volume proprii apărute în străinătate, antologat în peste treizeci de volume, multiplu premiat la festivaluri şi concursuri de prestigiu, redactor-şef la revista Cronica, un sfert de veac, scriitorul Valeriu Stancu aduce astfel un omagiu celui care i-a pus întâia oară stiloul în mână, dascălul său din Iaşi. Cartea pe care v-o supun atenţiei este, aşa cum sugerează şi titlul, un autoportret, în relaţie, pe axa poeziei, cu divinitatea aflată într-o stare de vulnerabilitate, surprinzătoare, dacă e să citez versul de pe coperta a IV-a: „Şi-a răstignit vecia în ochiul meu ateu/ Şi-i singur fără mine, în ceruri, Dumnezeu” (autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu).

Ca structură, cartea are mai multe capitole: autoportret cu amintiri din copilărie, autoportret cu liman de patimi, autoportret cu umbra morţii, autoritratto con la fratellanza di Dante Mafia, crochiuri dintr-o galerie subiectivă, capitole în care, la o primă lectură, se observă modernitatea textelor ca viziune, încifrare metaforică şi tehnică a ingambamentului, alături de poezii de factură clasică, elementele de prozodie aducând un plus de muzicalitate, o doză de empatie faţă de cititorii care aderă la această formulă de creaţie poetică. Primul text dă şi titlul volumului, autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu, şi, dintru bun început, se remarcă incertitudinea fiinţei provocate de atotputernicia lui Dumnezeu. Dacă la Arghezi era pusă sub semnul îndoielii existenţa divinităţii, Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!, Valeriu Stancu are nevoie de un Dumnezeu propriu, pe care el însuşi să-l inventeze, regatul acestuia să fie poezia, nu cerul intangibil şi plin de stele, unele căzătoare: „Într-o bună zi,/ îmi voi inventa un Dumnezeu al meu/ în care să cred./ Îl voi hrăni cu o linguriţă de argint –/ să nu se deoache/ şi să nu-l atingă bolile –/ în care voi pune, pe lângă nectar şi ambrozie / toate himerele şi ereziile mele”. Secvenţa finală propune un transfer de identitate, descoperim un Dumnezeu care îşi asumă durerea/ bucuria poetului: „iar Dumnezeu a început a plânge cu lacrimile mele”.

O inserţie comic-amară se întrevede în poemul I despre tanti Zîna şi jocul de rişcă, text cu un incipit marcat de melancolii subţiri, citez: „Tolba poştaşului creştea de la zi la zi,/ că se înghesuiau în ea toate despărţirile din scrisori/ toate ştirile din ziare, toate laşităţile din telegrame”. Discursul conţine câteva cuvinte-cheie: tolba poştaşului, templele misterioase, ancorele marinarilor, monedele. Figuranţii într-o regie a lumescului sunt tanti Zîna, marinarii şi, bineînţeles, fetele, care, după moda timpului, populau încăperile lui tanti Zîna, ca, mai târziu, să schimbe macazul şi să-şi joace fetia la rişcă, alături de monede grele, argintii...

O perioadă convulsivă, cea a bolşevicilor, îl obligă pe un fost general al armatei ţariste să se refugieze în România şi să devină, în loc de pomposul Momot Stepanovici Ignatov, un simplu moş Ştefan, perechea babei Maria, care era, citim în poem, „nevasta/ ori concubina/ ori ţiitoarea/ ori tovarăşa de lupt㔠(cardinalul Richelieu şi generalul ţarist). Consecinţa fugii din Rusia bolşevică este creionată într-o concluzie pe cât de ironică, pe atât de tragică: „fugise de dracu şi dăduse peste tată-său”. Cu elemente de biografism la mai toate capitolele cărţii, Valeriu Stancu se dovedeşte un fin observator, notând, într-o succesiune de imagini şi de rememorări, realitatea politică, plină de abuzuri, a instaurării puterii comuniste.

Următorul capitol are în componenţa sa texte supuse rigorilor prozodiei, versurile fiind grupate în catrene sau astrofice, aşa cum sunt, de exemplu, în poemul înstrăinări sub zid celest, din care citez: „În zori şi caravana a plecat/ ducând cu ea averea din palat/ Spre nicăieri, corăbieri,/ Spre amăgirea unui tainic ieri”. Valeriu Stancu a fost, la un moment dat, într-un dialog constructiv cu Erosul, i-a ridicat statui din cuvinte, ca, mai apoi, să formuleze întrebări retorice despre efemeritatea fiinţei şi, complementar, efemeritatea sentimentelor supuse erodării de timp: „Chiar şi tu, iubito, unde eşti,/ zână de poveste plăsmuită,/ Dacă astăzi nu mai sunt poveşti/ Care să mă ducă în ispită?” (în frângerea somnului).

Din autoportret cu umbra morţii desprindem concluzia, mărturisită într-o artă poetică având şi elemente de elegie, c㠄Poetul este un sinucigaş de lux,/ iar Moartea nu e decât suma tuturor renunţărilor”. Un alt manifest liric se relevă şi mai tulburător, pentru că în relaţia artist-creaţie-public, poetul se simte o pradă vânată de ochiul călăului-animal, lăsându-ne să descifrăm ambiguitatea mărturisirii, în cheie proprie: „Dar nu de glontele vânătorului voi muri/ atunci când voi ieşi din vizuina pândei/ pentru a-mi hrăni iluziile, apocalipsa, hoitul/ cu nerostite, neinventate cuvinte,/ ci de privirea călăului care mă pândeşte/ de după fiecare poem” (autoportret cu apocalipsă).

Cartea autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu are varietate tematică, este, dacă vreţi, tangentă cu stările fiecăruia dintre noi, păstrând, totuşi, nota de originalitate şi de biografism, ceea ce o recomandă lectorilor avizaţi sau naivi, deopotrivă.


Nr. 01 / 2024
Şedința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Premiul CARTEA ANULUI 2023 acordat de revista România literară

Comunicat

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Te strecori în altă epocă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Un necunoscut: seamănul nostru, noi înşine
de Nicolae Prelipceanu

Parisul lui Colette
de Maria Tronea

O fotografie compromiţătoare cu Aristotel
de Cătălin Pavel

In Memoriam Bujor Nedelcovici

10 (zece) de la Baroque Books and Arts
de Cristian Pătrăşconiu

Sânge proaspăt pentru inimi bătrâne
de Dumitru Ungureanu

Oglinzi identitare
de Gela Enea

Doi Silvani şi multe „nesperate, nevisate, comori”
de Mihai Ghiţulescu

Eseu despre medierile experienţelor estetice
de Gabriel Nedelea

Note de cinefil
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Patrizia Tocci

Soluţii imperfecte
de Gabriela Adameşteanu

Tristeţile din spatele zâmbetului
de Ana Dobre

Între zBucium şi Bucium, un drum cu sens unic
de Savu Popa

Poezia se află peste tot. Trebuie să o vezi
de Ileana Popescu Bâldea

Fără un eu... frontal
de Leo Butnaru

Emoţia care te educă: Acasă la Zoo
de Daniela Firescu

A scrie într-o limbă inamică: Agota Kristof
de Mircea Gheorghe

Clepsidra timpului şi dialogul intergeneraţionist
de Gabriela Păsărin

Străbătând secolele. Soare întunecat
de Eric-Emmanuel Schmitt

Valentin Boboc – un pictor aproape clasic în epoca I(nteligenţei) A(rtificiale)
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri